*:-* kissarmonie@};- 1, Ducele Huan, Pilon Ornamental, din Principatul Qi citea o carte în încăperea centrală a casei. Rotarul Pian, Lotcă, scotea o roată în curte. El a lăsat jos ciocanul şi dalta, s-a apropiat de intrare şi l-a întrebat pe duce: - Îndrăznesc să întreb, duce, ce citeşti? - Cuvintele unui sfânt, a răspuns ducele. - Sfântul mai trăieşte? - E mort deja. - Prin urmare, ceea ce citeşti sunt resturile rămase de la cel de demult. - Cum poate un rotar să comenteze în voie ceea ce citesc eu? Dacă-mi explici, mai treacă-meragă, dar dacă n-ai ce să zici, o să mori! - Eu văd lucrurile după munca pe care o fac, a răspuns Lotcă. Atunci când eu scobesc o roată, dacă lucrez încet, spiţa va fi prea slobodă şi roata nu va fi îndeajuns de solidă; dacă lucrez repede, gaura va fi prea îngustă şi spiţa intră greu. Dacă lucrez nici prea repede, nici prea încet, potrivesc roata din mâini şi o simt cu inima. Deşi nu pot să explic cu vorba, ştiu că este aici o tehnică miraculoasă. Eu n-am cum să-i transmit aceasta propriului meu fiu, iar el nu e în stare s-o preia şi iată de ce sunt nevoit să scobesc roţi şi acum, la şaptezeci de ani. Anticii şi ceea ce ei n-au fost în măsură să transmită au dispărut. Înseamnă că ceea ce citeşti, duce, nu sunt decât resturile rămase de la cei antici! 2, Maestrul Zhuang şi Maestrul Hui treceau podul peste râul Hao. - Peştii albi înnotă în tihnă. Aşa se bucură peştii, a spus Maestrul Zhuang. - Tu nu eşti peşte. De unde ştii că peştii sunt bucuroşi? s-a mirat Maestrul Hui. - Iar tu nu eşti eu, a ripostat Maestrul Zhuang. De unde ştii că nu-mi dau seama că peştii se bucură? - Eu nu sunt tu şi desigur că nu ştiu. Dar nici tu nu eşti peşte şi nu ştii că peştii sunt bucuroşi. Asta e sigur. - Te rog s-o luăm de la capăt, a propus Maestrul Zhuang. Ai întrebat: „De unde ştii că peştii sunt bucuroşi?“ Asta înseamnă că tu ştiai că eu ştiu că peştii se bucură şi de aceea m-ai întrebat. [Acum îţi răspund:] Am aflat când treceam pe podul de peste râul Hao! 3, Când soţia Maestrului Zhuang a murit, Maestrul Hui s-a dus să-i prezinte condoleanţele sale şi l-a găsit pe Maestrul Zhuang stând pe vine şi cântând, bătând ritmul într-un bol. - Ai trăit cu soţia ta o viaţă, ţi-a făcut copii, apoi a îmbătrânit şi a murit, i-a zis Maestrul Hui. Nu-i suficient că nu o jeleşti, mai trebuia să cânţi, bătând ritmul în acest bol? Asta nu-i prea de tot? - Deloc, s-a scuzat Maestrul Zhuang. În momentul în care a murit, cum s-ar fi putut să nu fiu îndurerat? Dar cercetându-i începuturile, [mi-am dat seama că] iniţial ea n-avea viaţă; şi nu numai că n-avea viaţă, dar n-avea nici formă; şi nu numai că n-avea formă fizică, dar era şi fără suflu vital. Între indistinct şi inefabil, s-a transformat şi a prins suflul vital5; suflul vital s-a transformat şi a luat formă fizică; forma fizică s-a transformat şi a prins viaţă. Acum, s-a transformat din nou şi a murit. Preschimbarea din viaţă în moarte mi se pare asemenea mişcării celor patru anotimpuri, primăvara, vara, toamna şi iarna. Ea acum se odihneşte în tihnă în sala uriaşă6. Dacă eu aş continua să plâng, ar însemna că nu înţeleg raţiunea vieţii. Iată de ce am încetat [să plîng].